Clujul Pedalează!

Sâmbătă dimineața. 8 jumate. Dacă sunt treaz la ora asta, iar afară e senin, înseamnă că o să ies cu bicicleta. Dau niște click-uri pe net, mă uit la prognoză. Ploaie pe la ora 5. Sigur ne întoarcem până atunci. Îl sun pe Tudor să văd dacă "rămâne cum am stabilit". Mănânc, ca de obicei, un blid de lapte cu cereale*, mă pregătesc și plec. Mă gândesc că n-are rost să-mi iau decât niște felii de pâine cu Nutella, că în final va fi plin de magazine pe drum*.

Dar... unde plec? Plec împreună cu Tudor la o tură cu multă lume, o tură de offroad, o tură cu clujeni care pedalează. Și nu orice clujeni, liderii și membrii asociației "Clujul Pedalează", o asociație ciclistă destul de recent creată, care deja a organizat o serie de evenimente locale. Urmează să fac și eu, în sfârșit, ceva nou.

Mă întâlnesc cu Tudor, iar apoi o luăm către punctul de întâlnire. Ajungem la timp, cunoaștem lumea. Toți binevoitori și prietenoși, de vârste și ocupații diferite, care, în final, nu contează absolut deloc. Conta că toți aveam aceeași pasiune, aceleași planuri și aceleași scopuri pentru ziua asta. Se adună toată lumea și plecăm. 22 de oameni, printre care 2 reprezentante ale sexului frumos.

Primul sector: urcare prin pădurea Făget. Traseu arhicunoscut, încă din fragedă pruncie. Lumea urcă în ritmul ei, atmosfera e plăcută, ajungem sus. Ajung în prima parte a grupului, mulțumit de mine. Oprim la magazinul de după colț, ne hidratăm (fiecare în felul lui). Mă gândesc ca abia am plecat si că n-are rost să-mi iau de mâncare*. Plecăm mai departe.

Super, asfalt! În sfârșit! Evadez pe urcarea spre Sălicea, urcare pe care o făcusem deja de zeci de ori. Dar evident, evadarea nu câștigă aproape niciodată etapa. Pe la jumătatea urcării mă ajung din urmă doi băieți, care iau un avans de vreo 100 de metri. Mă mai potolesc, merg mai departe în ritmul meu, ajuns sus în urma lor. Binișor pentru a 5a tură de anul ăsta. Pauză, regrupare, hidratare, plecare.

Vine momentul pentru noutăți: urcarea pe drumul spre lacul Micești. Prima oară pe traseul ăsta, așa că nu știu la ce să ma aștept. Bineînțeles, urcare nesfârșită. Mă țin chiar bine, mereu cu liderii, sunt mulțumit de mine. Pe alocuri mai forțez ca să-mi dovedesc că totuși pot* și urc chiar bine. Evident, urmează una dintre temerile mele fundamentale de vreo 2 ani încoace, coborârile. La fel de evident, tot avansul obținut pe urcări se consumă în câteva minute de coborâre. Ajung ultimul jos, depășit de toți. Și când spun toți, mă refer la cei 2 care aveau biciclete full rigide sau la cei care erau bine în spatele meu pe urcări sau Adela și Ana, care se presupunea că nu sunt atât de kamikaze pe coborâri ca băieții. Dar se pare că jos ajung la concluzia că până și Lance Armstrong, după ce și-a pierdut un testicul, is ballsier than me. Asta este. E ca o anumită parte din eseul despre Zona Prietenoasă.

Ne întoarcem pe asfalt, lângă autostradă. Fericire! Evadez din nou din grupul principal și o forjez spre Petreștii de Jos. Merg lejer cu 35-40 km/h, bineînțeles, cu vânt din spate și pe ușoară coborâre. Mă simt bine, în formă, mă bucur de faptul că nu-s chiar oaia neagră a plutonului. Ajunși în Petrești, aștept lumea la o regrupare și ne vedem de drum, însă cu doi oameni mai puțini. Ana și unul dintre băieți au rămas la baza Cheilor, în Petreștii de Jos, urmând să se întoarcă pe cont propriu.

De aici începe declinul pentru mine. Steluțele puse mai sus nu au fost la întâmplare. Steluțele de mai sus au fost greșelile tâmpite pe care le-am făcut în tura asta. Dimineața am mâncat puțin, mi-am luat cu mine mâncare puțină, de la magazinele de pe drum nu am cumparat decât apă și un baton de ciocolată, iar pe toate urcările am forțat să mă țin aproape de primii oameni din grup. Cea mai simplă metodă să te lovești de zid.

Pornit din Petrești, mă gândesc să o las mai moale. Vine o urcare destul de constantă pe asfalt, dar nu mai forțez, ci stau la povești cu Levy, liderul turei și încă un ciclist al cărui nume l-am uitat. Socializăm, ne simțim bine. Însă fiind distras, nu realizez că organismul meu e din ce în ce mai slăbit. Se termină și șoseaua și ajungem la drumul către cariera de piatră de la Săndulești, drum care reprezenta ultima porțiune a traseului, de aproximativ 6 km.

Urcare lungă, constantă și deloc ușoară. Vânt ucigător și rece. Lipsă totală de energie. Toate astea m-au adus într-o stare de epuizare fizică și psihică. Cred că l-am întrebat pe Levy de vreo 4 ori "cât mai e până sus", iar el mă vedea epuizat și încerca să mă încurajeze. Deja nu mai pot. Ajung să folosesc trepte de viteză care uitasem de mult timp că există, ajung să împing bicicleta, ajung să-mi doresc sa fiu acasă și să fac un duș fierbinte. În final, cu mult efort, ajungem la destinație: Cheile Turzii. Și nu oriunde, ci chiar pe creastă.

Priveliștea e superbă. Câțiva dintre noi, printre care și Tudor, se duc la crucea de pe creastă. Toată lumea se realimentează. Doar eu nu mai aveam cu ce, pentru ca deja epuizasem toată bruma de mâncare pe care o luasem cu mine. Vremea începe să se strice. Se pare că prognozele urmau sa se adeverească. Vântul devine extrem de puternic, de 50-60 km/h, deja era dificil să mergi drept pe bicicletă. Se decide traseul de întoarcere, un traseu deloc convenabil pentru mine: urma o bucată consistentă de offroad, cu scopul de a evita vântul puternic care ne-ar fi bătut în față tot drumul la întoarcere. Totuși, epuizarea, vremea total nefavorabilă și principiul "safety first" m-au făcut să-l anunț pe tata să se pregătească să vină dupa mine și Tudor cu mașina. Tudor ar mai fi mers, însă that's what friends are for.

Plecăm. Mergem cu grupul până la Săndulești, de unde ne despărțim. Eu cu Tudor o luăm către Petreștii de Jos, ceilalți o iau către Cheile Micești. Cu greu și cu schimbări dese de trenă, ajungem în Petreștii de Jos. Oprim la primul magazin, unde dăm iama. Ciocolată, apă, Cola. Decidem să ne oprim aici și să-l așteptăm pe tata, care deja plecase de acasă. Era finalul turei pentru noi.

Ajunge și tata, urcăm bicicletele pe mașină și plecăm acasă. La intrarea în Cluj, ne prinde furtuna. Thank god pentru sincronizare. Ajung acasă, mă arunc sub duș. Moment sublim.

A fost o tură superbă. Deși nu sunt deloc fan al mountain biking-ului, atmosfera, oamenii și atitudinea lor au făcut tura asta una splendidă. Mai mult, m-am bucurat că Tudor a rezistat fizic mult mai bine ca mine, chiar daca eu am dat fail din cauza unor greșeli tehnice venite din orgoliu. Ca să nu mai spun ca peisajele au fost, într-adevăr, superbe.

De asta, tot respectul pentru cei care au organizat tura de azi și au participat la ea. Deși am suferit mult în timpul turei, am rămas cu amintiri plăcute, și asta datorită lor. Și tot datorită lor, s-ar putea să mai ies la ture de mountain bike, deși de la căzătura de acum doi ani mi-am pierdut complet interesul pentru ele. Să zicem că I chickened out.

Și iată încă un motiv pentru care iubesc ciclismul și îi respect pe cei care îl practică, din plăcere sau pentru performanță. E un sport care îți solicită atât fizicul, cât și psihicul și care îți oferă satisfacții greu de egalat. Și poate, cel mai important, ciclistele sunt cele mai frumoase fete.

Aici sunt pozele făcute de Levy. Am făcut și eu câteva, dar nesemnificative. Până data viitoare, savurați-le pe astea: https://picasaweb.google.com/clujulpedaleaza/TuraDin26032911SalistePrunisCheileTurziiMicesti#