Col du Mărișel + bonusuri

Dimineață. 7 AM. Mă trezesc cu greu, cam ca într-o zi obișnuită de cursuri. Dar e 14 iulie (ziua națională a Franței, btw), sesiunea e gata demult, așa că e clar că am un motiv serios să mă trezesc la ora asta: tură cu bicicleta.

Planul era simplu: mă întâlnesc cu Tudor la 8, urcăm la Mărișel, mâncăm o Panda și venim acasă. Dacă toate mergeau ca la carte, ne întorceam acasă suficient de repede cât să prindem etapa de azi din Turul Franței (una awesome din cauză că am văzut un Contador mai uman - a se citi umil - ca niciodată). Un plan grozav, dar, bineînțeles, lucrurile se pot schimba mereu spre bine.

Ne întâlnim la 8. Pedalăm cam blegi către Gilău (cel puțin eu încă nu mă trezisem de tot), unde facem prima pauză pentru realimentare cu apă și hrană (3x batoane de ciocolată Diana = win). Beau și o Cola, în speranța că mă voi trezi. Pornesc și măgăoaia (pentru necunoscători - o chestie mică legată la player care, pusă pe breteaua rucsacului, mai taie din plictiseala turei și asigură fondul sonor) și ne pornim la drum.

Vin cele 2 urcări de la baraje. Prima scurtă, de încălzire, a doua ceva mai lungă, cât să îmi fac o idee despre chinul ce urmează. Pedalez adânc pe amândouă, urc cu o viteză cinstită și parcă mă mai trezesc. Tudor nu forțează și rămâne puțin în urmă, dar recuperează rapid diferențele. După aia urmează o zonă de traseu valonat, cu urcări și coborâri scurte, unde principalul meu scop e sa-mi conserv energia pentru cățărarea ce urmează. Tudor n-are chef să meargă în ritmul meu bleg, așa că o ia înainte. Ajunge la baza cățărării cu câteva minute înaintea mea și mă așteaptă la terasa noastră cea de toate zilele. Acolo, again, realimentare cu apă + încă 1/2 litri de Cola. Încă nu mă trezisem.

Stând și analizând situația, îi sugerez lui Tudor că am putea urca până la Crucea lui Avram Iancu, aflată cu vreo 8 km mai departe decât punctul nostru terminal planificat inițial. Decidem că mai vedem cum o să ne simțim sus, după urcare. Și gata cu vorbăria, ne punem pe urcat.

Îmi găsesc ușor ritmul și sunt tentat să forțez de la început, însă prefer să merg tot conservativ. Primii 5 km sunt criminali, însă reușesc să urc destul de constant. Tudor rămâne destul de tare în urmă, însă nu se lasă. Urmeaza ultimii 5 km ai urcării, unde mai apar zone de plat, pe care nu mă chinui prea tare să forțez. Tudor recuperează treptat distanța și, în final, ajungem să trecem "linia de sosire" împreună. Obiectivul meu era atins - să urc fără să opresc, cu o viteză medie cinstită (~10 km/h). Nu mă simțeam epuizat, deși mă supăra puțin un genunchi. Și Tudor mai avea chef de pedalat, așa că am luat prima decizie offtopic: să urcăm până la Crucea lui Avram Iancu.

Era a doua oară când treceam pe acolo, așa că nu prea știam la ce să mă aștept. Din fericire, au alternat o serie de urcări ușoare și de coborâri ușoare. Treptat, creștea și altitudinea la care ne aflam, pana la o valoare maxima de 1350m (conform bikemap) undeva în apropierea Crucii lui Avram Iancu. Asfaltul era dezastruos, dar nu era o problemă mare. Peisajul era superb, parfumul pădurii de conifere era relaxant. Dar, din păcate, pe măsură ce urcam puteam observa dezastrul ecologic făcut de tăietorii de lemne ai patriei. Hectare întregi de pădure rasă complet. Și ca să fie tabloul complet, nici nu s-au sinchisit să valorifice tot lemnul. Mii de crengi, încă acoperite de ace, erau lăsate de izbeliște în locurile în care pădurea era, cândva, stăpână. Puțin mai departe, pe o creasta, se putea vedea o pădure de cioturi de copaci. Dezolant.

Mormăind printre dinți dorințe de moarte în chinuri adresate celor care au produs acest dezastru, ajung și la Crucea lui Avram Iancu. Tudor vine și el dupa vreo 2 minute, enervat de ultima cățărare a traseului, groaznic de abruptă, dar din fericire scurtă. Ne oprim la marginea pădurii, tragem sub copaci o băncuță de lemn (am pus-o la loc la final, evident) și ne bucurăm de peisaj. Liniște. Natură. Superb.

În timp ce stăteam acolo, din vorbă în vorbă, ajungem la ideea nebună de a merge până la Beliș. Și dacă tot mergem până la Beliș, ar fi grozav să mergem până în Huedin. De acolo puteam să luăm trenul până la Cluj, dar ori trebuia să așteptăm până venea o Săgeată Albastră, ori să ne rezumăm la mila nașului și la o șpagă tipic românească. Cum a doua variantă cădea din motive lesne de înțeles, iar prima însemna să ratăm finalul de etapă din Turul Franței, Tudor a venit cu ideea ca tatăl lui să vină după noi cu mașina. Din fericire, nu era nici o problemă cu asta, așa că trecem la acțiune. Facem niște poze (din păcate, toate au ieșit fail din cauza unei mizerii de pe obiectiv) și pornim pe coborâre.

Primii câțiva km, până la intersecția cu drumul spre Poiana Horea sau Beliș, sunt de o calitate dezastruoasă. Cobor, cu chiu, cu vai (nu și Tudor, care coboară like a boss). Mă așteaptă la intersecție, iar apoi plecăm mai departe. Coborâm pe un asfalt civilizat până la barajul de la Fântânele, unde ne regrupăm din nou (știu, sunt cel mai praf coborâtor din istorie) și ne avântăm pe ultima urcare a zilei, până la Beliș. Deși nu foarte dificilă, urcarea ne seacă de orice urmă de energie. Fiecare pedală era ca un cui bătut în mușchii noștri. Cu toate astea, ajungem cu chiu, cu vai, la intrarea în Beliș, de unde începea relaxarea.

Coborâm până în Dealu Negru, de unde realimentăm cu apă de la primul magazin. Vânzătorul e amabil și ne servește cu apă rece din frigider, care ne prinde bine având în vedere temperatura și efortul depus până atunci. Ne punem pe treabă și coborâm până în Călățele. Evident, gropile ocazionale din asfalt și curbele uneori prea strânse pentru gustul meu înseamnă că Tudor urmează să mă aștepte din nou vreo 3 minute la finalul coborârii. De acolo, ne jucăm de-a Team Time Trial-ul (în doi) până la Huedin, unde ajungem puțin după ora 15:00.

Astfel, tura noastră se termină dupa 91 km, cam 1600m ascensiune totală și o viteză medie ușor peste 20 km/h. Vremea a fost cinstită - cer senin, temperaturile destul de suportabile -, peisajele au fost superbe, iar picioarele noastre au rezistat fără prea mari comentarii. Urmează o așteptare de o oră în parcul de lângă primărie (ce să facem dacă am calculat că vom ajunge mult mai târziu decât am ajuns de fapt și l-am anunțat aiurea pe tatăl lui Tudor?). Persoanele din jurul nostru nu sunt tocmai cea mai placută companie (scandalagii consumatori de semințe), însă timpul trece destul de repede. Vine și tatăl lui Tudor, urcăm bicicletele în portbagaj și pornim.

Pe drum, realizăm ca nu ne pare rău ca n-am venit pe biciclete de la Huedin la Cluj pe drumul european. Traficul e un dezastru, toată lumea depășește cum are chef, tirurile ignoră complet marcajele... o zonă deloc prietenoasă pentru bicicliști. Drumul e destul de plictisitor, eu sunt rupt de obosit dupa cele 5 ore dormite în noaptea de dinainte, așa că aproape adorm de câteva ori. Ușor-ușor, ajungem în Cluj, unde debarc și pornesc spre casă. Cu ultimele puteri, fac un duș, îmi fac ceva de mâncare și pornesc televizorul pe EuroSport. Încă 35 km din etapă, la fix! Imediat după ce termin de mâncat, apuc să văd și momentul extrem de mult așteptat: Contador lăsat în urmă pe finalul urcării. Aproape am plâns de fericire. Și nu glumesc. Deloc.

PS: deja se pare că devine un pattern al turelor relatate pe blog faptul că ajungem acasă cu mașina. Asta se va schimba curând, pe măsură ce mai relatez turele mai interesante. Până acum, majoritatea turelor au fost destul de mainstream, iar altfel, cam astea au fost și singurele ture în care chiar am ajuns acasă altfel decât pe bicicletele noastre.

Mergem la Aiuuuud!

Probabil că știți bancul ăla. Dacă nu-l știți, nu vi-l zic, că nu de-asta mi-am făcut și eu blog ca tot omul.
Mi-am făcut blog ca să vă zic și vouă ce fain e sa mergi cu bicicleta, să te bucuri de senzația în sine, dar și de natură și peisaje și să simți că trăiești. Și de-asta am mers noi la Aiud. Noi adică eu și Tudor (Panda).
De ceva vreme aveam eu în plan să mă sui cu bicicleta pe (în) tren (într-unul dintre noile vagoane dedicate transportului bicicletelor), să merg până la Aiud și de acolo să vin pe drumuri județene până acasă. Vreo 80 km, 3 cățărări lejere și, cel puțin teoretic, peisaje super. Ieri m-am hotărât că azi e cazul să fac tura asta, singur sau nu. Cum Pavel a dat crash după tura de la Cheile Turzii de acum 2 zile, se părea că o sa merg doar eu și Tudor. Cum prognoza meteo nu era foarte clară, Tudor nu era decis daca vine sau nu. Decizia urma, deci, să se ia dimineață.

So, luni dimineață. Mă trezesc pe la 8, cer senin. Grozav. Vorbesc cu Tudor pe la 9, îmi spune că s-ar putea să întârzie. Asta nu era tocmai bine, având în vedere ca nici bilete de tren nu ne cumpărasem. Mă pregătesc pentru drum, scot bicicletele din beci (biciclete din cauză că oțelul lui Tudor era încă la vopsitorie, iar MTB-ul meu stătea nefolosit) și mă plictisesc grozav așteptând în fața blocului.

[pisica nyan]


În timp ce mă plictiseam, observ pisica nyan ascunzându-se în iarbă. Evident, scot camera și o fotopozez. Vine și Tudor, la 10 fix, deci nu întârzie deloc. Nevertheless, contratimp până la gară. Mănăștur - Gară = 11 minute, cu tot cu stat la semafoare. Luăm bilete în vagonul de biciclete, doamna de la casierie e amabilă și binevoitoare, lucrurile încep bine. Așteptăm trenul, ne urcăm. Nu suntem singurii bicicliști din tren, așa că ne împrietenim rapid cu un tip din București care venise cu bicicleta până la Cluj în 2 zile și care acum mergea acasă.

[biciclete parcate convenabil]


Bicicletele noastre stau legate (never say never) în suporți, alături de Merida șoselistă a partenerului nostru de drum. Fiind în ultimul vagon, ne prostim de-a pozatul în urma trenului. La urma urmei, ce era să facem 2 ore până ajungea trenul în Aiud? Trebuie să menționez totuși că în vagon cu noi se afla o brunetă bună și inabordabilă și 2 compartimente pline de minore abordabile, dar... minore. Bineînțeles.

[undeva înainte de Câmpia Turzii]


Ajungem și în Aiud, cu 10 minute întârziere. Some things never change. Coborâm din tren (pe pietriș, peronul se termina undeva în dreptul vagonului din față) și o luăm încet către cetatea Aiudului, punctul de plecare pe traseu. Când luzăream cu talent prin Aiud în căutarea cetății, apare primul eveniment: din cauză că era un pic uzată contrapiulița quick-release-ului spate, axul roții se deplasează destul de urât la prima pedală mai strașnică. Dupa vreo 3 încercări de repoziționare, rezolv problema. Zăpușeală mare, nici nu plecasem din Aiud și deja jumătate din primul bidon era gata. Ajungem și la cetate, facem câte-o poză-două și plecăm.

[start]


[Turcu cu figura de troll]


[Cetatea Aiudului]


Plecăm, da' cum? Zăpușeala e criminală și, pe lângă asta, pedalăm parcă lipsiți de orice fel de spor. Ciudat, drumul era curat ca-n palmă și aparent plat. Dar aparențele înșeală, de fapt drumul urca din ce în ce mai vertiginos. Ne oprim dupa vreo 10 km la o terasă, cu un nume sugestiv, unde ne hidratăm și umplem bidoanele. Motivați de ideea că mai târziu va ploua, plecăm mai departe, nu înainte de a imortaliza sigla terasei. Clientela era pe măsură, bineînțeles.

[ultima speță]


Plecăm de la Birt Poiana SRL și ne continuăm chinul. Dar chinul urmează să fie răsplătit de peisaje din ce în ce mai grozave. Plus că, în sfârșit, soarele e acoperit de nori și temperatura devine ceva mai suportabilă. Urcare devine ceva mai clară, astfel încât lucrurile devin din ce în ce mai savuroase pentru mine. Nu știu dacă am mai zis asta, dar ador cățărările, și mai ales când asfaltul de sub roțile bicicletei e mai virgin decât uleiul de măsline.

[o urcare cinstită]


[primele creste calcaroase]


[ceva soi de hotel, medieval style]


[Tudor chinuindu-se cu cauciucurile de camion de pe MTB-ul meu]


Deja suntem prea fascinați de peisaj. Tudor decide că ăsta e noul lui traseu preferat (fără să aibă idee ce coborâre grozavă urmează), așa că pedalăm entuziasmați mai departe. Deși aparent cățărarea era gata, ne mai chinuim cu o ușoară urcare până mai târziu, la intrarea într-un sat care avea numele în versiunea maghiară de vreo 4 ori mai lung decât cel în versiunea românească. Oprim cu proxima ocazie și facem o poză "de grup", neștiind că locul corespunde cu finalul urcării din sectorul respectiv.

[niște bicicliști, ultima speță]


De-aici încolo, coborâre până în Remetea. Din nou, peisaje magnifice de ambele părți ale drumului. Excitat de calitatea asfaltului, nu mă mai opresc să fac poze decât în Remetea. Trebuie să menționez că au trecut câțiva ani de când nu m-am mai bucurat și n-am mai savurat o coborâre, fie ea și pe șosea. De obicei le vedeam ca pe un pericol suplimentar sau ca pe o metodă de a-mi crește viteza medie, de altfel destul de rușinoasă. Dar nu, azi a fost altfel, coborârea a fost absolut superbă. Nu foarte abruptă, dar constantă, fără curbe prea strânse și cu un asfalt impecabil. Pentru prima dată în istorie, am coborât mai repede decât Tudor și sunt mândru de acest moment unic și nu foarte curând egalabil. Eventual data viitoare când trecem pe acolo.

[mănăstirea Remetea, a nu se confunda cu Râmeț + bonus - awesome cliffs]


După Remetea, coborârea pe asfaltul superb mai durează câțiva km, de care mă bucur până la ultimul metru. Care, evident, vine prea devreme. Urmează câțiva kilometri plictisitori de șosea de căcat până la intersecția cu DN75, precedată de podul peste Arieș. Deja eu, cel puțin, intram pe teritoriu cunoscut. Mai mergem câteva sute de metri în amontele Arieșului până la următoarea intersecție, cea cu drumul spre Băișoara și, evident, Cluj. Cum intrăm pe drumul de Băișoara, cum începe ploaia. Dar nu ne sperie prea tare, ba chiar ne bucură ideea de răcoare pe care o aduce. Mergem vreo 3 km pe un drum jalnic, bombardat de camioanele cu care băieții de la Bechtel au turnat autostrada. Se termină și bucata de drum infect și revenim la gânduri mai bune, adică asfalt de calitate. Ajungem la peștera transformată în grajd din Cheile Burului, unde ne alimentăm și așteptăm finalul ploii. Evident, ne umplem de balegă pe tălpi (dezavantajul pedalelor SPD - balega rămâne mai mult timp la locul potrivit).

[side by side]


De aici, încep blestemele. Dacă deja mă gândeam că tura asta a avut de toate (căldură mare, ploaie, o cățărare destul de cinstită, o coborâre grozavă, peisaje superbe și obiective turistice care ar merita vizitate), evident că mai lipseau 2 lucruri: probleme tehnice iremediabile și o accidentare. De ultima am scăpat, thankfully, dar nu mai lipsea mult și venea și aia. Deși problema era veche, ca urmare a gropilor din drum, șaua bicicletei mele tot sărea câte un click în spate. Scot eu imbusul de câteva ori dar, din cauză că dinții sistemului de prindere erau prea tociți, îl strâng degeaba. La a 3a incercare (cred), la ieșirea din Iara, mă gândesc să strâng cât pot de tare imbusul respectiv de reglare al șeii. MARE MARE MARE MARE prostie. Cea mai mare prostie. Bucata de sus a sistemului de fixare a șeii pleznește fără nici un avertisment. La revedere șa. Evident, aveam varianta să-l sun pe tata să vină cu mașina după noi, dar nu mă dau bătut așa ușor. Scot din trusa de scule niște coliere de plastic (cele mai subțiri posibile) și rola de bandă adezivă și, cu spirit aprins de politehnist, mă apuc să fixez cumva șaua. Evident, n-avea cum să țină, dar aveam o șansă diferită de 0 să ajung acasă PE bicicletă. Înfășor vreo 10 metri de bandă adezivă pe prinderea șeii, strâng colierele în mod strategic și plec mai departe. Evident, urmează opriri din km în km, înjurături și din ce în ce mai multă bandă adezivă risipită. Ajungem cu chiu, cu vai, la Băișoara, unde decid că nu se mai poate. Îl sun pe tata și îi spun care e problema. Ca norocul, era acasă, așa ca pleacă după mine. Având în vedere că n-aveam chef să stau până ajungea el, mă gândesc să plecăm mai departe și să pedalez restul drumului ridicat din șa. N-a fost chiar așa sinistru și, ca să mai compensez din rușinea problemei tehnice, am reușit să urcăm și la Liteni, și la Săvădisla. Tata ne-a ajuns la ieșirea din Săvădisla, dupa 62 km parcurși de noi din Aiud. Era frumos să ajungem acasă pe biciclete, dar n-a fost să fie.

În concluzie, tura a fost awesome. Singurul lucru care ar putea face traseul respectiv mai grozav decât e deja ar fi ca urcarea aia să aibă vreo 1000m diferență de nivel. Atunci ar fi traseul absolut. Altfel, ne mulțumim cu ce avem. Era grozav dacă îmi foloseam excesul de adrenalină într-un mod constructiv și nu crăpam prinderea tijei de șa. Și era frumos dacă era ceva mai răcoare. Dar altfel, peisajele și traseul au fost absolut grozave.