Planul era simplu: mă întâlnesc cu Tudor la 8, urcăm la Mărișel, mâncăm o Panda și venim acasă. Dacă toate mergeau ca la carte, ne întorceam acasă suficient de repede cât să prindem etapa de azi din Turul Franței (una awesome din cauză că am văzut un Contador mai uman - a se citi umil - ca niciodată). Un plan grozav, dar, bineînțeles, lucrurile se pot schimba mereu spre bine.
Ne întâlnim la 8. Pedalăm cam blegi către Gilău (cel puțin eu încă nu mă trezisem de tot), unde facem prima pauză pentru realimentare cu apă și hrană (3x batoane de ciocolată Diana = win). Beau și o Cola, în speranța că mă voi trezi. Pornesc și măgăoaia (pentru necunoscători - o chestie mică legată la player care, pusă pe breteaua rucsacului, mai taie din plictiseala turei și asigură fondul sonor) și ne pornim la drum.
Vin cele 2 urcări de la baraje. Prima scurtă, de încălzire, a doua ceva mai lungă, cât să îmi fac o idee despre chinul ce urmează. Pedalez adânc pe amândouă, urc cu o viteză cinstită și parcă mă mai trezesc. Tudor nu forțează și rămâne puțin în urmă, dar recuperează rapid diferențele. După aia urmează o zonă de traseu valonat, cu urcări și coborâri scurte, unde principalul meu scop e sa-mi conserv energia pentru cățărarea ce urmează. Tudor n-are chef să meargă în ritmul meu bleg, așa că o ia înainte. Ajunge la baza cățărării cu câteva minute înaintea mea și mă așteaptă la terasa noastră cea de toate zilele. Acolo, again, realimentare cu apă + încă 1/2 litri de Cola. Încă nu mă trezisem.
Stând și analizând situația, îi sugerez lui Tudor că am putea urca până la Crucea lui Avram Iancu, aflată cu vreo 8 km mai departe decât punctul nostru terminal planificat inițial. Decidem că mai vedem cum o să ne simțim sus, după urcare. Și gata cu vorbăria, ne punem pe urcat.
Îmi găsesc ușor ritmul și sunt tentat să forțez de la început, însă prefer să merg tot conservativ. Primii 5 km sunt criminali, însă reușesc să urc destul de constant. Tudor rămâne destul de tare în urmă, însă nu se lasă. Urmeaza ultimii 5 km ai urcării, unde mai apar zone de plat, pe care nu mă chinui prea tare să forțez. Tudor recuperează treptat distanța și, în final, ajungem să trecem "linia de sosire" împreună. Obiectivul meu era atins - să urc fără să opresc, cu o viteză medie cinstită (~10 km/h). Nu mă simțeam epuizat, deși mă supăra puțin un genunchi. Și Tudor mai avea chef de pedalat, așa că am luat prima decizie offtopic: să urcăm până la Crucea lui Avram Iancu.
Era a doua oară când treceam pe acolo, așa că nu prea știam la ce să mă aștept. Din fericire, au alternat o serie de urcări ușoare și de coborâri ușoare. Treptat, creștea și altitudinea la care ne aflam, pana la o valoare maxima de 1350m (conform bikemap) undeva în apropierea Crucii lui Avram Iancu. Asfaltul era dezastruos, dar nu era o problemă mare. Peisajul era superb, parfumul pădurii de conifere era relaxant. Dar, din păcate, pe măsură ce urcam puteam observa dezastrul ecologic făcut de tăietorii de lemne ai patriei. Hectare întregi de pădure rasă complet. Și ca să fie tabloul complet, nici nu s-au sinchisit să valorifice tot lemnul. Mii de crengi, încă acoperite de ace, erau lăsate de izbeliște în locurile în care pădurea era, cândva, stăpână. Puțin mai departe, pe o creasta, se putea vedea o pădure de cioturi de copaci. Dezolant.
Mormăind printre dinți dorințe de moarte în chinuri adresate celor care au produs acest dezastru, ajung și la Crucea lui Avram Iancu. Tudor vine și el dupa vreo 2 minute, enervat de ultima cățărare a traseului, groaznic de abruptă, dar din fericire scurtă. Ne oprim la marginea pădurii, tragem sub copaci o băncuță de lemn (am pus-o la loc la final, evident) și ne bucurăm de peisaj. Liniște. Natură. Superb.
În timp ce stăteam acolo, din vorbă în vorbă, ajungem la ideea nebună de a merge până la Beliș. Și dacă tot mergem până la Beliș, ar fi grozav să mergem până în Huedin. De acolo puteam să luăm trenul până la Cluj, dar ori trebuia să așteptăm până venea o Săgeată Albastră, ori să ne rezumăm la mila nașului și la o șpagă tipic românească. Cum a doua variantă cădea din motive lesne de înțeles, iar prima însemna să ratăm finalul de etapă din Turul Franței, Tudor a venit cu ideea ca tatăl lui să vină după noi cu mașina. Din fericire, nu era nici o problemă cu asta, așa că trecem la acțiune. Facem niște poze (din păcate, toate au ieșit fail din cauza unei mizerii de pe obiectiv) și pornim pe coborâre.
Primii câțiva km, până la intersecția cu drumul spre Poiana Horea sau Beliș, sunt de o calitate dezastruoasă. Cobor, cu chiu, cu vai (nu și Tudor, care coboară like a boss). Mă așteaptă la intersecție, iar apoi plecăm mai departe. Coborâm pe un asfalt civilizat până la barajul de la Fântânele, unde ne regrupăm din nou (știu, sunt cel mai praf coborâtor din istorie) și ne avântăm pe ultima urcare a zilei, până la Beliș. Deși nu foarte dificilă, urcarea ne seacă de orice urmă de energie. Fiecare pedală era ca un cui bătut în mușchii noștri. Cu toate astea, ajungem cu chiu, cu vai, la intrarea în Beliș, de unde începea relaxarea.
Coborâm până în Dealu Negru, de unde realimentăm cu apă de la primul magazin. Vânzătorul e amabil și ne servește cu apă rece din frigider, care ne prinde bine având în vedere temperatura și efortul depus până atunci. Ne punem pe treabă și coborâm până în Călățele. Evident, gropile ocazionale din asfalt și curbele uneori prea strânse pentru gustul meu înseamnă că Tudor urmează să mă aștepte din nou vreo 3 minute la finalul coborârii. De acolo, ne jucăm de-a Team Time Trial-ul (în doi) până la Huedin, unde ajungem puțin după ora 15:00.
Astfel, tura noastră se termină dupa 91 km, cam 1600m ascensiune totală și o viteză medie ușor peste 20 km/h. Vremea a fost cinstită - cer senin, temperaturile destul de suportabile -, peisajele au fost superbe, iar picioarele noastre au rezistat fără prea mari comentarii. Urmează o așteptare de o oră în parcul de lângă primărie (ce să facem dacă am calculat că vom ajunge mult mai târziu decât am ajuns de fapt și l-am anunțat aiurea pe tatăl lui Tudor?). Persoanele din jurul nostru nu sunt tocmai cea mai placută companie (scandalagii consumatori de semințe), însă timpul trece destul de repede. Vine și tatăl lui Tudor, urcăm bicicletele în portbagaj și pornim.
Pe drum, realizăm ca nu ne pare rău ca n-am venit pe biciclete de la Huedin la Cluj pe drumul european. Traficul e un dezastru, toată lumea depășește cum are chef, tirurile ignoră complet marcajele... o zonă deloc prietenoasă pentru bicicliști. Drumul e destul de plictisitor, eu sunt rupt de obosit dupa cele 5 ore dormite în noaptea de dinainte, așa că aproape adorm de câteva ori. Ușor-ușor, ajungem în Cluj, unde debarc și pornesc spre casă. Cu ultimele puteri, fac un duș, îmi fac ceva de mâncare și pornesc televizorul pe EuroSport. Încă 35 km din etapă, la fix! Imediat după ce termin de mâncat, apuc să văd și momentul extrem de mult așteptat: Contador lăsat în urmă pe finalul urcării. Aproape am plâns de fericire. Și nu glumesc. Deloc.
PS: deja se pare că devine un pattern al turelor relatate pe blog faptul că ajungem acasă cu mașina. Asta se va schimba curând, pe măsură ce mai relatez turele mai interesante. Până acum, majoritatea turelor au fost destul de mainstream, iar altfel, cam astea au fost și singurele ture în care chiar am ajuns acasă altfel decât pe bicicletele noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu