Mi-am făcut blog ca să vă zic și vouă ce fain e sa mergi cu bicicleta, să te bucuri de senzația în sine, dar și de natură și peisaje și să simți că trăiești. Și de-asta am mers noi la Aiud. Noi adică eu și Tudor (Panda).
De ceva vreme aveam eu în plan să mă sui cu bicicleta pe (în) tren (într-unul dintre noile vagoane dedicate transportului bicicletelor), să merg până la Aiud și de acolo să vin pe drumuri județene până acasă. Vreo 80 km, 3 cățărări lejere și, cel puțin teoretic, peisaje super. Ieri m-am hotărât că azi e cazul să fac tura asta, singur sau nu. Cum Pavel a dat crash după tura de la Cheile Turzii de acum 2 zile, se părea că o sa merg doar eu și Tudor. Cum prognoza meteo nu era foarte clară, Tudor nu era decis daca vine sau nu. Decizia urma, deci, să se ia dimineață.
So, luni dimineață. Mă trezesc pe la 8, cer senin. Grozav. Vorbesc cu Tudor pe la 9, îmi spune că s-ar putea să întârzie. Asta nu era tocmai bine, având în vedere ca nici bilete de tren nu ne cumpărasem. Mă pregătesc pentru drum, scot bicicletele din beci (biciclete din cauză că oțelul lui Tudor era încă la vopsitorie, iar MTB-ul meu stătea nefolosit) și mă plictisesc grozav așteptând în fața blocului.
[pisica nyan]
În timp ce mă plictiseam, observ pisica nyan ascunzându-se în iarbă. Evident, scot camera și o fotopozez. Vine și Tudor, la 10 fix, deci nu întârzie deloc. Nevertheless, contratimp până la gară. Mănăștur - Gară = 11 minute, cu tot cu stat la semafoare. Luăm bilete în vagonul de biciclete, doamna de la casierie e amabilă și binevoitoare, lucrurile încep bine. Așteptăm trenul, ne urcăm. Nu suntem singurii bicicliști din tren, așa că ne împrietenim rapid cu un tip din București care venise cu bicicleta până la Cluj în 2 zile și care acum mergea acasă.
[biciclete parcate convenabil]
Bicicletele noastre stau legate (never say never) în suporți, alături de Merida șoselistă a partenerului nostru de drum. Fiind în ultimul vagon, ne prostim de-a pozatul în urma trenului. La urma urmei, ce era să facem 2 ore până ajungea trenul în Aiud? Trebuie să menționez totuși că în vagon cu noi se afla o brunetă bună și inabordabilă și 2 compartimente pline de minore abordabile, dar... minore. Bineînțeles.
[undeva înainte de Câmpia Turzii]
Ajungem și în Aiud, cu 10 minute întârziere. Some things never change. Coborâm din tren (pe pietriș, peronul se termina undeva în dreptul vagonului din față) și o luăm încet către cetatea Aiudului, punctul de plecare pe traseu. Când luzăream cu talent prin Aiud în căutarea cetății, apare primul eveniment: din cauză că era un pic uzată contrapiulița quick-release-ului spate, axul roții se deplasează destul de urât la prima pedală mai strașnică. Dupa vreo 3 încercări de repoziționare, rezolv problema. Zăpușeală mare, nici nu plecasem din Aiud și deja jumătate din primul bidon era gata. Ajungem și la cetate, facem câte-o poză-două și plecăm.
[start]
[Turcu cu figura de troll]
[Cetatea Aiudului]
Plecăm, da' cum? Zăpușeala e criminală și, pe lângă asta, pedalăm parcă lipsiți de orice fel de spor. Ciudat, drumul era curat ca-n palmă și aparent plat. Dar aparențele înșeală, de fapt drumul urca din ce în ce mai vertiginos. Ne oprim dupa vreo 10 km la o terasă, cu un nume sugestiv, unde ne hidratăm și umplem bidoanele. Motivați de ideea că mai târziu va ploua, plecăm mai departe, nu înainte de a imortaliza sigla terasei. Clientela era pe măsură, bineînțeles.
[ultima speță]
Plecăm de la Birt Poiana SRL și ne continuăm chinul. Dar chinul urmează să fie răsplătit de peisaje din ce în ce mai grozave. Plus că, în sfârșit, soarele e acoperit de nori și temperatura devine ceva mai suportabilă. Urcare devine ceva mai clară, astfel încât lucrurile devin din ce în ce mai savuroase pentru mine. Nu știu dacă am mai zis asta, dar ador cățărările, și mai ales când asfaltul de sub roțile bicicletei e mai virgin decât uleiul de măsline.
[o urcare cinstită]
[primele creste calcaroase]
[ceva soi de hotel, medieval style]
[Tudor chinuindu-se cu cauciucurile de camion de pe MTB-ul meu]
Deja suntem prea fascinați de peisaj. Tudor decide că ăsta e noul lui traseu preferat (fără să aibă idee ce coborâre grozavă urmează), așa că pedalăm entuziasmați mai departe. Deși aparent cățărarea era gata, ne mai chinuim cu o ușoară urcare până mai târziu, la intrarea într-un sat care avea numele în versiunea maghiară de vreo 4 ori mai lung decât cel în versiunea românească. Oprim cu proxima ocazie și facem o poză "de grup", neștiind că locul corespunde cu finalul urcării din sectorul respectiv.
[niște bicicliști, ultima speță]
De-aici încolo, coborâre până în Remetea. Din nou, peisaje magnifice de ambele părți ale drumului. Excitat de calitatea asfaltului, nu mă mai opresc să fac poze decât în Remetea. Trebuie să menționez că au trecut câțiva ani de când nu m-am mai bucurat și n-am mai savurat o coborâre, fie ea și pe șosea. De obicei le vedeam ca pe un pericol suplimentar sau ca pe o metodă de a-mi crește viteza medie, de altfel destul de rușinoasă. Dar nu, azi a fost altfel, coborârea a fost absolut superbă. Nu foarte abruptă, dar constantă, fără curbe prea strânse și cu un asfalt impecabil. Pentru prima dată în istorie, am coborât mai repede decât Tudor și sunt mândru de acest moment unic și nu foarte curând egalabil. Eventual data viitoare când trecem pe acolo.
[mănăstirea Remetea, a nu se confunda cu Râmeț + bonus - awesome cliffs]
După Remetea, coborârea pe asfaltul superb mai durează câțiva km, de care mă bucur până la ultimul metru. Care, evident, vine prea devreme. Urmează câțiva kilometri plictisitori de șosea de căcat până la intersecția cu DN75, precedată de podul peste Arieș. Deja eu, cel puțin, intram pe teritoriu cunoscut. Mai mergem câteva sute de metri în amontele Arieșului până la următoarea intersecție, cea cu drumul spre Băișoara și, evident, Cluj. Cum intrăm pe drumul de Băișoara, cum începe ploaia. Dar nu ne sperie prea tare, ba chiar ne bucură ideea de răcoare pe care o aduce. Mergem vreo 3 km pe un drum jalnic, bombardat de camioanele cu care băieții de la Bechtel au turnat autostrada. Se termină și bucata de drum infect și revenim la gânduri mai bune, adică asfalt de calitate. Ajungem la peștera transformată în grajd din Cheile Burului, unde ne alimentăm și așteptăm finalul ploii. Evident, ne umplem de balegă pe tălpi (dezavantajul pedalelor SPD - balega rămâne mai mult timp la locul potrivit).
[side by side]
De aici, încep blestemele. Dacă deja mă gândeam că tura asta a avut de toate (căldură mare, ploaie, o cățărare destul de cinstită, o coborâre grozavă, peisaje superbe și obiective turistice care ar merita vizitate), evident că mai lipseau 2 lucruri: probleme tehnice iremediabile și o accidentare. De ultima am scăpat, thankfully, dar nu mai lipsea mult și venea și aia. Deși problema era veche, ca urmare a gropilor din drum, șaua bicicletei mele tot sărea câte un click în spate. Scot eu imbusul de câteva ori dar, din cauză că dinții sistemului de prindere erau prea tociți, îl strâng degeaba. La a 3a incercare (cred), la ieșirea din Iara, mă gândesc să strâng cât pot de tare imbusul respectiv de reglare al șeii. MARE MARE MARE MARE prostie. Cea mai mare prostie. Bucata de sus a sistemului de fixare a șeii pleznește fără nici un avertisment. La revedere șa. Evident, aveam varianta să-l sun pe tata să vină cu mașina după noi, dar nu mă dau bătut așa ușor. Scot din trusa de scule niște coliere de plastic (cele mai subțiri posibile) și rola de bandă adezivă și, cu spirit aprins de politehnist, mă apuc să fixez cumva șaua. Evident, n-avea cum să țină, dar aveam o șansă diferită de 0 să ajung acasă PE bicicletă. Înfășor vreo 10 metri de bandă adezivă pe prinderea șeii, strâng colierele în mod strategic și plec mai departe. Evident, urmează opriri din km în km, înjurături și din ce în ce mai multă bandă adezivă risipită. Ajungem cu chiu, cu vai, la Băișoara, unde decid că nu se mai poate. Îl sun pe tata și îi spun care e problema. Ca norocul, era acasă, așa ca pleacă după mine. Având în vedere că n-aveam chef să stau până ajungea el, mă gândesc să plecăm mai departe și să pedalez restul drumului ridicat din șa. N-a fost chiar așa sinistru și, ca să mai compensez din rușinea problemei tehnice, am reușit să urcăm și la Liteni, și la Săvădisla. Tata ne-a ajuns la ieșirea din Săvădisla, dupa 62 km parcurși de noi din Aiud. Era frumos să ajungem acasă pe biciclete, dar n-a fost să fie.
În concluzie, tura a fost awesome. Singurul lucru care ar putea face traseul respectiv mai grozav decât e deja ar fi ca urcarea aia să aibă vreo 1000m diferență de nivel. Atunci ar fi traseul absolut. Altfel, ne mulțumim cu ce avem. Era grozav dacă îmi foloseam excesul de adrenalină într-un mod constructiv și nu crăpam prinderea tijei de șa. Și era frumos dacă era ceva mai răcoare. Dar altfel, peisajele și traseul au fost absolut grozave.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu